Rezistența la insulină. Parte 1 – cauze, factori de risc, diagnostic

Imaginează-ți asta: te trezeșți dimineața simțindu-te înceată, iritabilă și pregătită de o nouă zi de luptă cu niveluri imprevizibile de energie și pofte de dulce. Visezi încă de dimineață la patul tău și momentul când o să vină seara să te poți culca. Pe măsură ce zilele trec, observi creșterea în greutate, în special în zona abdomenului, probleme de memorie, fie căderea părului sau modificarea ciclurilor menstruale. Te miști că printr-o melasă și începi să bănuiești că ar putea fi în joc o tulburare hormonală. Sună familiar? Ei bine, nu ești singură. Multe femei se confruntă cu rezistența la insulină, un dezechilibru care afectează capacitatea organismului de a regla eficient nivelul zahărului din sânge și energia corpului. Dă-mi voie să îți explic mai departe ce presupune mai exact acesta și de ce stă la baza multor probleme cu care femeile se confruntă în ziua de azi. 

Rezistența la insulină se referă la un dezechilibru în care celulele organismului devin mai puțin receptive la acțiunea insulinei, un hormon produs de pancreas cu  unicul rol de a depozita excesul de glucoză circulantă pentru reglarea nivelul de zahăr din sânge care e important să rămână mereu cât mai stabil (de preferat în jur de 70- 80mg/dl). Când corpul primește glucoză în exces și își folosește din plin toate formele de depozitare (muschi, ficat, țesut adipos), sunt necesare niveluri tot mai mari de insulină pentru a menține nivelurile normale de zahăr din sânge. 

Ce este, mai exact, rezistenta la insulină?

Insulina este hormonul produs în mod natural de celulele beta ale pancreasului pentru a ajuta corpul să absoarbă excesul de glucoză din sânge prin depozitarea ei în diverse unități de stocare din care să poată fi refolosită la nevoie. În ordine acestea sunt: ficat, mușchi, țesut adipos (mai precis, nou formatul țesut adipos din excesul de glucoză și fructoză). Fructoza, în comparație cu glucoza, este metabolizată de preferință în lipide în ficat. Consumul de fructoză în exces (sirop de glucoză fructoză, dulciuri ”fără zahăr”) este un factor de risc pentru rezistență la insulină, toleranță redusă la glucoză, hiperinsulinemie și hipertensiune arterială. (sursa). 

Rezistența la insulină apare atunci când țesuturile periferice, inclusiv țesuturile adipoase, mușchii scheletici și ficatul, nu răspund corespunzător la insulină, determinând absorbția ineficientă a glucozei și reducerea capacității celulare de a folosi glucoza drept energie. 

Care este legătura dintre insulină și dezechilibre hormonale la femei? 

Există mai multe dezechilibre hormonale (patologice sau normale) la femei care pot duce la rezistența la insulină, care la rându-i alimentează aceste dezechilibre. Se formează, deci, cercuri vicioase din care se iese cu greu și care, din câte observ în practica clinică, stau la baza multor probleme ”feminine” normalizate și asociate mai degrabă cu așa zisul declin al sănătății pe care suntem învățate să îl toleram odată cu vârsta sau pentru simplul fapt că suntem femei.   

1. Nivelurile ridicate de estrogen pot crește rezistența la insulină la femei. Estrogenul stimulează producția de receptori de insulină pe celule, ceea ce duce la scăderea sensibilității la insulină. Acest dezechilibru apare de obicei în afecțiuni precum sindromul ovarului polichistic (SOPC) sau după anumite medicamente hormonale. 

Estrogenul are, în general, o relație complexă cu sensibilitatea la insulină. Cercetările arată că estrogenul poate avea atât efecte protectoare, cât și adverse asupra rezistenței la insulină, în funcție de factori precum tipul de estrogen, nivelul său și interacțiunile cu receptorii. Se știe că estrogenul îmbunătățește sensibilitatea la insulină și reduce nivelurile de glucoză în sânge în anumite studii. De exemplu, o scădere a nivelurilor de estrogen, cum se întâmplă în menopauză, este asociată cu un risc crescut de rezistență la insulină și probleme metabolice. Totuși, un exces de estrogen în raport cu progesteronul, cunoscut sub denumirea de ”dominanță estrogenică”, poate contribui la rezistența la insulină în anumite condiții, precum sindromul ovarului polichistic (SOPC).

2. Nivelurile crescute de androgeni (testosteron, DHT, DHEA) pot duce, de asemenea, la rezistența la insulină la femei și sunt comune diagnosticului de SOPC. 

Interacțiunea dintre rezistența la insulină și excesul de androgeni poate crea un cerc vicios care, pentru terapeuții care lucrează cu femeile cu SOPC, este o situație clasică de ”oul sau găina”. Nivelurile crescute de insulină promovează producția de mai mulți androgeni, care la rândul lor exacerba rezistența la insulină. Acest ciclu alimentează progresia tulburărilor metabolice și face mai dificilă toată munca femeilor de a menține o greutate sănătoasă și niveluri sănătoase ale zahărului din sânge sau gestionarea tuturol celorlalte simptome asociate cu aceste afecțiuni.

Legătura dintre rezistența la insulină și excesul de androgeni constă în mecanismele lor fiziopatologice comune. Rezistența la insulină promovează producția crescută de insulină de către celulele beta pancreatice. Cu toate acestea, declanșează și o creștere a acizilor grași liberi circulanți din cauza metabolismului lipidic afectat. Acești acizi grași liberi acționează apoi asupra țesutului ovarian stimulând o producție mai mare de testosteron - unul dintre principalele tipuri de androgeni - exacerbând și mai mult simptomele asociate cu hiperandrogenismul.

Mai mult, nivelurile serice scăzute de SHBG sunt considerate un biomarker al metabolismului anormal și sunt legate de rezistența la insulină, hiperinsulinemie compensatorie și anomalii în metabolismul glucozei și lipidelor la pacientele cu SOPC (sursa). SHBG este responsabil pentru legarea moleculelor de testosteron circulante care le face inactive sau mai puțin biodisponibile în țesuturile țintă. Prin urmare, disponibilitatea redusă a SHBG din cauza nivelurilor ridicate de insulină duce la mai mult testosteron liber disponibil pentru țesuturile țintă, exacerbând simptomele legate de hiperandrogenism.

3. Nivelurile scăzute de progesteron, un hormon implicat în reglarea ciclului menstrual și a sarcinii, poate perturba semnalizarea normală a insulinei. Progesteronul ajută la menținerea homeostaziei glucozei prin promovarea sensibilității la insulină. Nivelurile insuficiente de progesteron pot duce la rezistența la insulină și la afectarea metabolismului glucozei. 

4. Disfuncția glandei tiroide pot afecta rezistența la insulină. Atât hipotiroidismul (nivel scăzut de hormoni tiroidieni) cât și hipertiroidismul (niveluri excesive de hormoni tiroidieni) pot perturba metabolismul glucozei, ducând la rezistența la insulină.

Hormonii tiroidieni T3 și T4 mențin un echilibru fin al homeostaziei glucozei, acționând ca agonişti și antagonişti ai insulinei. Hipotiroidismul poate rupe acest echilibru și poate altera metabolismul glucozei, ceea ce poate duce la rezistența la insulină. (sursa)

5. Cortizolul, un hormon eliberat de glandele suprarenale, crește nivelul de zahăr din sânge și poate afecta sensibilitatea la insulină. Relația dintre cortizol și rezistența la insulină este bidirecțională. 

Deși RI în sine poate duce la creșterea secreției de cortizol că mecanism compensator pentru menținerea homeostaziei glucozei, consider că mai degrabă excesul de stres din viața tuturor și lipsa unor obiceiuri practice de relaxare  este, de fapt, factorul declanșant al RI pentru multe femei. Acest lucru creează un cerc vicios în care rezistența la insulină promovează producția de cortizol, care, la rândul său, agravează sensibilitatea la insulină.

Un mecanism prin care nivelurile crescute de cortizol contribuie la rezistența la insulină implică o absorbție afectată de glucoză în țesuturile periferice, cum ar fi țesutul muscular și adipos. Ca rezultat, glicemia circulantă rămâne crescută, ceea ce duce la disfuncția celulelor beta pancreatice și la hiperinsulinemie ulterioară. În plus, expunerea cronică la niveluri ridicate de cortizol promovează acumularea de grăsime în primul rând în țesutul adipos visceral - denumit în mod obișnuit grăsimea abdominală - care este activ metabolic și contribuie semnificativ la dezvoltarea rezistenței la insulină. Grăsimea viscerală secretă citokine inflamatorii care influențează negativ căile de semnalizare a insulinei (factor de inflamație metabolică). 

Mai mult, nivelurile cronice ridicate de cortizol afectează reglarea poftei de mâncare prin creșterea poftei de alimente dulci sau grase, în timp ce scad semnalele de sațietate trimise de hormoni precum leptina sau grelina. Acest lucru poate conduce femeile către acele modele de alimentație nesănătoasă pe care le cunoaștem foarte bine și care au că rezultat creșterea în greutate odată exacerbarea rezistenței la insulină.

6. Sindromul ovarului polichistic (SOPC) este o tulburare hormonală și metabolică asociată cu rezistență la insulină. Tabloul este complex și implică multiple cercuri vicioase între nivelurile ridicate de androgeni, nivelurile crescute de cortizol, în unele cazuri (dar nu obligatoriu) excesul ponderal și inflamația metabolică și nivelurile crescute de insulină care interferează cu funcționarea normală a insulinei, cresc rezistența la insulină și afectează viața femeilor pe toate planurile.

Deși are predispoziții genetice și de cele mai multe ori femeile cu SOPC se trezesc într-un vortex de dezechilibre față de care au puțină înțelegere, RI este pur și simplu rezultatul unei diete precare și a unui stil de viața nesănătos. Un aport mare de cereale rafinate și zahăr adăugat, consum excesiv de băuturi carbogazoase și/sau alcool, un stil de viața dezordonat cu mese neregulate și sedentarismul creează mediul propice pentru ca RI să apară și să se dezvolte cu sau fără SOPC, dar mai repede și mai greu de îndepărtat în acest caz. 

7. Studii recente au sugerat o potențială asociere între rezistența la insulină și endometrioză. O posibilă explicație pentru această legătură este natura inflamatorie a ambelor afecțiuni. Inflamația joacă un rol crucial în dezvoltarea rezistenței la insulină, deoarece inflamația cronică poate perturbă căile de semnalizare a insulinei, poate afecta absorbția de glucoză de către celule și, în cele din urmă, poate duce la rezistența la insulină. De asemenea, endometrioza este asociată cu inflamația pelvină cronică, care poate contribui la dezvoltarea rezistenței la insulină.

Știm deja că producția excesivă de estrogen este o trăsătură caracteristică a endometriozei, iar RI perturbă metabolismul corect al estrogenului, ducând la creșterea nivelurilor circulante ale acestui hormon. Aceste niveluri crescute de estrogen pot exacerba creșterea și progresia implanturilor endometriale în afara uterului, contribuind și mai mult la severitatea simptomelor endometriozei.

8. În perioada de perimenopauza și menopauză apar schimbări hormonale care pot duce la modificări ale sensibilității la insulină. După 40 de ani rezistența la insulină devine un factor-cheie de luat în calcul întrucât poate agrava orice simptomde dezechilibru și este frecvent un factor de menopauză precoce sau simptome foarte agresive de menopauză. 

Recent, prin evaluarea modelului homeostatic la femeile aflate în tranziție la menopauză, s-a demonstrat că atât bufeurile, cât și transpirațiile nocturne sunt puternic asociate cu RI.  (sursa, sursa) 

9. Sarcina: Modificările hormonale în timpul sarcinii, cum ar fi nivelurile crescute ale anumitor hormoni precum estrogenul, cortizolul și hormonul lactogen placentar uman, pot duce la rezistență temporară la insulină. Acest lucru permite să fie disponibilă mai multă glucoză pentru fătul în curs de dezvoltare, dar care, pe fondul unei diete dezordonate bogate în zaharuri și exces de carbohidrați rafinați, sau a unor predispoziții precum SOPC, poate crește și riscul de diabet gestațional la unele femei.

Diabetul gestațional, o afecțiune caracterizată prin niveluri ridicate de zahăr din sânge în timpul sarcinii, este strâns legată de rezistența la insulină și prezintă multiple riscuri precum riscul de preeclampsie, naștere prematură și naștere prin cezarană, dar crește și probabilitatea unor viitoare anomalii ale zahărului din sânge atât pentru mamă, cât și pentru copil.

Ce cauzează, mai exact, rezistența la insulina?

Chiar dacă genetica joacă un rol în determinarea susceptibilității unui individ la această afecțiune, trebuie să recunoaștem că stilul de viață și alimentația influențează puternic rezistența la insulină.

• Obiceiurile alimentare proaste, cum ar fi consumul de cantități excesive de carbohidrați rafinați / dulciuri / sucuri bogate în fructoză sunt principalii factori declanșatori ai acestei afecțiuni.
• Lipsa activității fizice contribuie semnificativ la reducerea sensibilității la insulină.
• Inflamația cronică în organism a fost identificată că o altă cauză a RI. Inflamația perturbă procesele celulare normale și afectează căile de semnalizare implicate în reglarea metabolismului glucozei. Factorii care declanșează inflamația includ consumul excesiv de grăsimi nesănătoase (grăsimi trans și grăsimi vegetale hidrogenate), fumatul, stresul, lipsa somnului sau somnul de proastă calitate. Fun fact: persoanele cu apnee în somn au risc ridicat de a dezvolta RI, obezitate și probleme metabolice, iar excesul ponderal afectează calitatea somnului. Minunat, un alt cerc vicios!
• Dezechilibrele în compoziția microbiotei intestinale cauzate de o dietă nesănătoasă sau de utilizarea prelungită a antibioticelor pot promova inflamația, afectând negativ procesele de metabolism al glucozei. 

Cine este mai probabil să dezvolte rezistență la insulină?

• cei cu exces ponderal sau obezitate
• cei un părinte, frate sau soră cu diabet
• persoanele afro-americane, nativii din Alaska, indian american, asiatic-american, hispanic/latino, nativ hawaian sau etnie americană din insulele Pacificului
• persoanele sedentare 
• cei cu hipertensiunea arterială 
• cei cu niveluri anormale de colesterol
• femeile cu antecedente de diabet gestațional
• cei cu antecedente de boli de inimă sau accident vascular cerebral
• femeile cu sindromul ovarului polichistic
• cei cu sindrom metabolic - o combinație de hipertensiune arterială, niveluri anormale de colesterol și talie mare - au mai multe șanse de a avea RI și prediabet.
• Persoanele aflate sub tratament cu anumite medicamente, cum ar fi glucocorticoizii sau unele medicamente pentru HIV 
• cei cu tulburări hormonale, cum ar fi sindromul Cushing și acromegalia
• persoanele cu probleme de somn, în special apneea în somn

Evaluarea rezistenței la insulină

 Diagnosticarea rezistenței la insulină implică de obicei o serie de teste de laborator și discuția cu un medic. Poți începe cu medical de familie, sau direct un endocrinolog sau diabetolog. Daca vrei să afli unde te situezi, desi poate te regăsești sau nu în simptome, îți recomand să faci urmatoarele teste:  

Teste de laborator: 

glicemie a jeun, care măsoară nivelul zahărului din sânge după un post peste noapte. Un nivel de glucoză a jeun mai mare de 100 mg/dL poate indică rezistență la insulină, dar nu este suficient pentru diagnostic. 

insulină de jeun. Acest test măsoară cantitatea de insulină prezentă în fluxul sanguin după un post peste noapte. Nivelurile crescute de insulină de jeun sugerează că sunt necesare cantități mai semnificative din acest hormon pentru a menține nivelurile normale de zahăr din sânge din cauza sensibilității scăzute la receptorii celulari. 

 Indicele HOMA (HOMA-IR) este un test realizat pentru a determina suspiciunea de RI, evaluarea pacienților cu sindrom metabolic, determinarea riscului de accident vascular cerebral care calculează printr-o formulă matermatică relația dintre glicemie și insulină. Valorile intre 2 și 5 indică o probabilitate medie sau crescută de a avea RI, iar >5 este o indicator de IR. 

 Deși este frecvent recomandat femeilor însărcinate, test oral de toleranță la glucoză (TTGO) poate fi o evaluare bună a capacității organismului de a regla nivelul de zahăr din sânge după consumul unei doze mari de glucoză. În cazurile de rezistență la insulină, este nevoie de mai mult pentru că nivelul zahărului din sânge să revină la valori normale, comparativ cu cei fără această afecțiune.

Hemoglobina glicozilată (Hb A1c sau glicata) se corelează atât cu timpul de înjumătățire a hemoglobinei cât și cu nivelul mediu al glucozei sangvine pe perioada duratei de viață a acesteia. Astfel, creșterea HbA1c este proporțională cu nivelul mediu al glucozei sangvine (glicemia medie) în cursul ultimelor 2-3 luni anterioare testării (corespunzătoare duratei medii de viață a eritrocitelor). 

alte elemente, cum ar fi indicele de masă corporală (IMC), măsurătorile circumferinței taliei, profilurile de colesterol (inclusiv lipoproteine cu densitate mare (HDL), lipoproteine cu densitate scăzută (LDL), trigliceride și hipertensiune arterială pot face parte a diagnosticului sau evaluării. 

Diagnosticul precis este esențial, deoarece rezistența la insulină netratată sau prost gestionată poate duce la probleme grave de sănătate. Recomand aceste analize tuturor persoanelor care prezintă o parte sau toate caracteristicile sindromului metabolic, precum:

• glicemia bazală ≥ 100 mg/dl (miligrame pe decilitru);
• circumferință abdominală la femei > 80 cm (centimetri);
• circumferință abdominală la bărbați > 94 cm;
• nivelul HDL colesterolului < 40mg/dl;
• nivelul trigliceridelor ≥ 150 mg/dl;
• tensiunea arterială ≥ 130/85 mmHg (milimetri coloană de mercur)
• femeilor cu SOPC sau simptome de hiperandrogenism fară un diagnostic precis 
• obezitate sau indice de masă corporală (IMC) > 28 kg/m2

E important de reținut că deși rezistența la insulină este mai frecventă în rândul persoanelor supraponderale, oricine o poate dezvolta, iar pentru femeile cu SOPC care au greutate             ”normală” evaluarea statusului metabolic este deosebit de importantă în tratamentul bolii.  

Gestionarea corectă a rezistenței la insulină implică adesea modificări ale stilului de viață, inclusiv activitate fizică regulată, o dietă sănătoasă, scădere în greutate dacă este necesar și, în unele cazuri, medicamente.

CITEȘTE ARTICOLUL URMĂTOR